23/09/2009.

In fiecare zi ma trezesc de dimineata si tot nu pot intelege de ce seara cand revin în pat n`am ajuns si eu departe, asa cum tot aud ca li se intampla celor care se trezesc de dimineata. Pentru ca si eu ma pregatesc de dimineata în felul meu, imi încarc bateriile sufletesti cu muzica, îmi beau cafeaua si`mi fumez tigara, si toate celelalte lucruri mult prea comune ca sa mai merite mentionate. Şi tot asa imi vad în continuare de viata trecand în goana pe la liceu, acasa, parcuri, terase exclamand din cand în cand, spre stupoarea prietenilor, ca "ah, viaţa asta e bestiala, e atat de frumoasa", si intre timp sa dau pe gat apa minerala fata din mea, cateodata cafeaua, si sa continui sa zambesc ca şi cum totul ar fi atat de minunat încat viata n`ar putea cuprinde minunea asta.

Si dupa ce`au trecut toate astea si ma întorc la camaruta mea imi dau seama ca tot n`am ajuns nicaieri, ca tot n`am ajuns departe, şi ca de fapt singurul motiv real pentru care m`am trezit si pentru care am iesit pe strazi gonind printre ele a fost speranta absurda, adormita, a faptului ca tu erai pe acolo pe undeva si ca ar fi existat probabilitatea să ne gasim în acelasi loc si in acelasi timp (ignorand marja de eroare) indraznind astfel sa incalcam legile fizicii.

Si astfel, seara, tragand o linie si îndraznind sa incerc sa calculez o adunare pe care incă n`am învatat`o la scoala constat cu regret si stupoare ca rezultatul înca nu ma satisface, ca înca nu mi`a revenit curajul de a incerca sa`ti mai dau un telefon, ca înca nu mi`a venit posibilitatea de a-mi rupe inima în bucati si de a accepta toate acele lucruri care pot aduce calmul intre noi, ca inca n`am ajuns nicaieri, ca înca n`am ajuns departe. Probabil de aceea sunt obosit, pentru ca m`am trezit de dimineata si nici macar n`a meritat efortul, n-am ajuns nicaieri…

Dar stii ce`mi place?

Ca ma iubesti, si ca te iubesc.